Din vremea lui Pazvante Chiorul,  Mi-a rămas mică verigheta,  Toate drumurile duc la ....

I need a happy fuckin’ ending

Revenim la Netflix. M-am uitat la un serial, The Good Doctor. Emoțional vorbind, nu m-a fascinat personajul principal, deși realizez că e fascinant, dacă încerc să analizez rațional. Dar nu din cauza asta scriu acum. Scriu pentru că undeva pe la primele episoade am observat ceea ce ne place,în mod siropos, să numim chimie. Am observat eu chimie, între două personaje. Și așteptam ca un copil de 13 ani ca ăia doi să se pupe. Și am așteptat 3 sezoane. 3 sezoane întregi, a câte 20 de episoade. Am așteptat în timp ce am stat ca o tălâmbă în fața tabletei și am văzut cum cele două personaje ale mele încep și termină alte relații. Am așteptat 2700 de minute ca să se pupe. Și nu s-au pupat. El a murit, ea a plâns. Au făcut schimb de te iubesc-uri la final. Dar eu nu urmărisem chimia ca să moară, eu o urmărisem pentru că speram la un HAPPY ENDING.

 

Și am plâns. Mult. Deși am altă treabă de făcut și alte probleme reale, grave, care fac parte din cotidian și nu din producții Netflix. Dar totuși am plâns.

 

Și nu e primul care moare într-un serial și eu mai am puțin și port doliu. Mi s-a mai întâmplat asta și acum vreo 10 ani, când mă uitam la Grey’s Anatomy. Și încă nu mi-am revenit.

 

So, where the fuck is my happy ending?

 

Pentru că  ăla din viața reală pare că nu-i de atins. Deci, ceream prea mult de la Netflix?

 

Că din sfânta mea treime cu același nume nu s-a ales nimic.

 

Aș fi putut să îl am happy end-ul ăla pe care l-am gândit prima dată. Pe ăla pe care îl știm din toate filmele cu adolescenți. The queen & the king of the prom, ăia de s-au cunoscut când nu aveau buletin și au învățat împreună de toate, au crescut împreună și au rămas împreună. Well…la mine nu a fost așa pentru că eram mică, supărăcioasă, impulsivă și orgolioasă. Și am plecat dintr-o prostie. Și m-am întors când era ușa închisă.Deci, am rămas pe afară. Bine, revenind la rațional, aș putea spune că dacă nu se întâmpla atunci, s-ar fi întâmplat cu altă ocazie cel mai probabil. Dar asta nu voi ști sigur niciodată. Ce știu e că NU A FOST CU HAPPY ENDING. A rămas un soi de prietenie, ceea ce e rezonabil. Fix ca să învăț cum creștem, cum înțelegem, cum ne raportăm la dinamica unei relații, cum mergem mai departe când avem impresia că ni s-a terminat pământul.

 

Aș fi putut să am happy end-ul ăla clasic. Că doar m-am măritat la un moment dat. Se zice la bine și la rău, dar când e infinit mai mult rău decât bine…nu mai vezi sensul. Și dacă de lângă primul am plecat dintr-o prostie, de aici am plecat justificat. După lupte multe. Culpă comună…e o expresie la care m-am gândit mult și pe care am învățat să o accept. Nu prea a fost nimic happy la căsnicia asta, cred că ar fi corect să spun că nu prea a fost o căsnicie. Dar niciodată nu e doar vina unuia, așa că…la final de război suntem vinovați amândoi. M-am pierdut pe mine, asta-i drept, dar dacă nu mă găsesc eu înapoi, atunci cine? A fost o situație complexă, urâtă și dureroasă. Nu știu ce a fost exact. Ce știu e că NU A FOST CU HAPPY ENDING. A rămas un copil, ceea ce e mai mult decât perfect. Fix ca să învăț ce înseamnă să iubești o altă ființă umană cu fiecare celulă din corp și cum e să te iubească cineva dumnezeiește.

 

Aș fi putut avea happy end-ul ăla blamat de societate. Căci da, am crescut dar uneori am tendința de a crede în basme. Doar că dacă lași chimia să se transforme în sentimente, dacă lași prietenia să se transforme în iubire în timp ce nu știi exact cât de mult ai voie să îți întinzi pătura și în timp ce nu știi dacă viața îți permite luxul de a-ți sincroniza sentimentele cu faptele, s-ar putea să pierzi. Pentru că știai în ce te bagi, deci știai că în weekend nu se sună, că noaptea pentru tine se termină când ar trebui să înceapă, că Roma e prea departe. Și ca în alte dăți știi că trebuie să pleci, deși nu vrei. . M-a întrebat la un moment dat soția lui dacă m-a iubit. Nu am știut să răspund, am știut doar că NU A FOST CU HAPPY ENDING. A rămas un tatuaj pe piciorul meu stâng, ceea ce e nostalgic. Fix ca să învăț că mai pot puțin când zic că nu mai pot și cât să învăț să nu judec pe nimeni, în situația căruia nu am fost.

 

Undeva, deep deep inside, s-ar putea să sper la fluturi în stomac și artificii pe tavan, dar am auzit eu că iubim de 3 ori în viață, deci mi s-a cam terminat cartela.

 

Și tocmai d’asta plâng isteric în fața Netflix-ului, când ar trebui să mă ocup de alte lucruri cu adevărat importante.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.