Inspirate din realitate

Iadul nu-i ca-n filme

Am Netflix-ul logat pe orice device pe care îl dețin. De la TV, la laptopuri, la tablete și la telefoane. De cele mai multe ori mă uit pe telefon. Tot pe telefon urmărisem și Lucifer, la vremea lui. Văzusem o imagine a iadului acolo. Un gol imens, pictat în multe nuanțe de gri, dar abstract. L-am luat cum a fost prezentat, mi-a fost suficient, nu m-a interesat mai mult…îl puteam vizualiza acum. Și am crezut că așa arată iadul.

 

…ăla era iadul din filme.

 

…iadul pe Pământ arată diferit. Cel puțin pentru mine. Cel puțin în acest moment al vieții mele. Iadul pe Pământ e un ciocănit în ușă, într-o oarecare dimineață de aprilie. Iadul pe Pământ e un drum cu o mașină care nu-i a ta, într-un alt oraș. Iadul pe Pământ, pentru mine, e într-un loc din sudul țării, unde nu o să mă mai duc niciodată, probabil nici măcar în tranzit, pentru că nu mai pot. Iadul pe Pământ este neputința, într-un anume moment. Este senzația că nu îți poți controla reacțiile, când ar trebui să o faci. Este presiunea unui loc în care nu vrei să fii. Iadul pe Pământ sunt cele 3 pachete de țigări consumate într-un timp record. Iadul pe Pământ este reacția mea la tot ce nu am să povestesc niciodată. În fond, iadul pe Pământ este când nu ai voie nici să ridici privirea suficient de mult, astfel încât să poți să înțelegi ceva din necuvintele unui om, care ți-ar fi dat stropul necesar de încredere, pentru a putea pleca acasă pe propriile picioare.

 

Se zice că dacă tot trebuie să treci prin iad, ar fi bine ca atunci când te întorci să fi învățat ceva.

 

M-am întors. Și mă bucur. M-au bucurat pescărușii, pentru care am mers 200 km cu mașina, doar așa ca să-i văd. Dar am coșmaruri. Și mă trezesc țipând. Și pulsul meu nu și-a mai revenit la normal de vreo săptămână. Mi-am rupt niște dinți pentru că probabil am început să-i scrâșnesc în somn. Am atacuri de panică de câteva ori pe zi și atunci trebuie să respir într-o pungă. Dar presupun că asta face parte din procesul de învățare necesar la revenirea din iad.

 

În rest, lucrurile se vor așeza. Cu muncă și cu niște chin, pe care probabil îl meritam. Și când mă gândesc că-i greu sau când mi-e frică, mai închid ochii. Și o văd pe fiică-mea care mi-a zis că alte mame mai obosesc, dar a ei niciodată. Și mă mai gândesc și la comparația dintre mine și Cati, care într-un mod absolut naiv și prostesc, m-a făcut mereu să zâmbesc.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.